Polonia poate mai mult

Relația dintre Germania și Polonia este cumva similară celei cu Franța, altfel definită ca un mariage de raison. Adică o căsătorie de interes din care s-a născut însă CEE în 1957. Din același tip de angajament ”matrimonial” a rezultat crearea UE în 1993 și extinderea sa în 2004 către Europa Centrala si de Est. Polonia este a doua Franta pentru Germania. Triunghiul de la Veimar a făcut Polonia de astăzi. Pentru a atinge un nivel de compatibilitate potrivit, fostul stat socialist a beneficiat de o tranziție politică și economică în care UE și Germania/Franta au investit foarte mult. Primul deceniu comunitar a fost, de asemenea, foarte productiv pentru ca Polonia s-a transformat în povestea de succes a UE. În prezent, pe fundalul turbulențelor prin care trece UE, Polonia este vitală. Jaroslaw Kaczynski nu era conștient de lucrul acesta. De la câștigarea alegerilor în 2015, partidul conservator Lege și Justiție a angajat o serie de politici cu substrat populist, apropiidu-se în planul politicii interne de Ungaria. Aceste politici suveraniste, cum au fost denumite, au antagonizat mediile comunitare europene. In ultimii ani, in loc să facă un pas înainte, Varșovia a făcut doi înapoi. Chestiunea refugiaților, tratată cu ostilitate de Varșovia și Budapesta, a fost piatra tare ce a pus la încercare relația cu Berlinul. Se adaugă tentativa guvernului conservator de a limita drastic atribuțiile Tribunalului Constituțional, fapt ce a adus o atenționare din partea Comisiei. Spre deosebire de România, unde protestele de stradă sancționează promt actele guvernului, în Polonia protestele au avut un impact limitat. Totuși, chestiunea ”căii potrivite” pentru Polonia cred că nu ține atât de mult de condițiile politice interne cât mai ales de contextul politic internațional Intern, dl Kaczynski era liderul politic absolut. Agenda domestică era definită de sloganul ”contrarevoluția conservatoare” și mobilizează electoratul catolic, naționalist și social-conservator, suficient pentru a susține inițiativele guvernului. De aceea, agenda externă cred că definește mai bine ceea ce este Polonia azi și rolul pe care îl poate juca în noua construcție europeană. Parte a Grupului de la Visegrad, Polonia și-a sacrificat politica externă intereselor regionale ale Ungariei, Cehiei și Slovaciei. Sursa acestui comportament este istorică - aflată între Germania și Rusia, Polonia a găsit confortul necesar doar prin agregarea unor alianțe regionale între cele două. Cu alte cuvinte, Polonia a reinventat politica antantelor interbelice din convingerea că în acest fel își apără interesele naționale. Nordstream 1, conducta de gaze ruso-germană, a confirmat partial temerile polonezilor. Totusi, Varșovia este prizoniera fantomelor trecutului? Sa speram că nu.  Proiectul Celor Trei Mări, numit in interbelic Intermarium, care sa cuprinda spatiul Baltic-Adriatic-Pontic se vrea un brâu de siguranță intre Germania / UE și Rusia. Intermariumul este complementar intereselor si principiilor UE. Nu are incă o corespondenta cu Parteneriatul Estic. Iar Germania este mai degrabă contrariata de acest proiect polonez ce expune și anumite clișee interbelice. Prea multe,  totuși.  Statele scandinave priveau cu oarece rezerve proiectul polonez,  in timp ce, in plan real, Visegradul definea de fapt politica externă a Poloniei. Viktor Orban stabilește agenda regională în Europa Centrală și de Est. Iar noi știm cine face de fapt agenda de politică externă a Budapestei. De aceea, există, cred, o singură cale de a elibera Varșovia din această dilema: asumarea unui rol european pe măsura ponderii și influenței sale în UE și în Europa de Est în general, adică în NATO.  Prima oportunitate, refacerea Triunghiului de la Veimar, cu Franța și Germania. Este garantia angajarii Poloniei la căruta europeană. A doua oportunitate, după Brexit, de a umple spațiul politic și instituțional lăsat gol de britanici și deci de a muta unul din centrele de greutate ale UE către Europa de Est. Și nu este vorba doar despre Donald Tusk. Este vorba despre politicile si institutiile comunitare. De pildă, în loc să respingă inițiativa ”burden sharing” în privința imigranților, așa cum vrea Ungaria, Polonia ar trebui să-și revizuiască atitudinea. Pe fond, nu este vorba de câțiva mii de imigranți, pe care oricum este obligată să-i primească ca refugiați și asta în condițiile în care numărul lor s-a redus foarte mult. Este de fapt vorba de mult mai mult: a contribui la redefinirea Uniunii Europene a secolului al XXI-lea, uniune care se confruntă cu o criză internă (creșterea pesimismului și a populismului) și, recent, cu o provocare externă majoră - schimbarea politicii SUA ca urmare a ascensiunii lui Donald Trump - și cu o amenințare în vecinătatea imediată - agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei. Ce poate face România? Bucureștiul ar putea juca rolul partenerului ce poate extrage Polonia din cercul strâmt al Visegradului și poate angaja o colaborare strânsă la proiectul reformei/refundarii UE. Ce ar putea face Polonia pentru România? Susținerea proiectului regional interbelic definit, atunci, de rolul stabilizator al Regatului României, astăzi susținut de Marea Britanie. Vizita Regelui Charles III in 2022 nu a fost o coincidență.  Mai departe, in conformitate cu parteneriatul strategic existent, Polonia ar putea susține intrarea României și Bulgariei în spațiul Schengen, decizie care ar putea fi extrem de utilă în gestionarea fluxului migrator dinspre Turcia și Grecia. Cu conditia de a păstra Intermarium ca un instrument de dezvoltare și stabilitate regionala și mai puțin ca proiect geopolitic așa cum s-a afirmat, inițial, in istoria zbuciumata a Europei interbelice. În sfârșit, definirea relației germano-polone în cadrul european mai larg al acestei perioade înseamnă atragerea în această relație a tuturor partenerilor din UE și NATO care pot avea o contribuție considerabilă.