Nobel pentru literatura totalitarismului. Herta Müller

Ziua de naștere a Hertei Müller (17 august) este in preajma Zilei de Comemorare a victimelor totalitarismelor fascist și comunist (23 august). 

Familia Hertei le-a trăit pe amândouă. Iar Herta le-a exprimat în scris ca nimeni altcineva.

De aceea, în motivarea acordării premiului Nobel pentru literatură în 2009 Hertei Müller, Comitetul Nobel a mentionat:

"who, with the concentration of poetry and the frankness of prose, depicts the landscape of the dispossessed."

Țara deposedatilor! Despre această teribilă opresiune vorbește Herta Müller. 

Și, desigur, nimic nu este mai trist decât spectacolul deposedării în Europa de Est.

Instituţii, proprietăți, destine, personalități, familii, femei, copii şi bătrâni sunt mutilați de puterea despotică și aliaţii săi externi. 

Biografia socială din vremea totalitarismului comunist, detaliată în Cartea unui copil

căruia adulţii de la conducerea ţării i-au ucis copilăria şi au încercat să-i mutileze umanitatea

O uriaşă maşinărie de stat a fost creată cu un singur scop: supraveghere, hărțuire, intimidare și control, deportare.

Atemschaukel (Îngerul foamei), cartea pentru care Herta a fost nominalizată la Nobelul literar, descrie tocmai deposedarea localnicilor și deportarea lor în spațiul concentraționar.

Regimuri politice totalitare, aparent diferite, metode însă similare (deposedare, înscenare, marginalizare, deportare, detenţie, violenţă, reeducare).

În marginea acestui proces se naşte marea şi colosala criză a societăţii civile în periferiile capitalismului modern. Delictul de opinie se pedepseste aspru.

Spațiul de intimitate este ocupat de rețelele de supraveghere. Puterea oculta supravegheaza școala, biserica si fabrica. Birtul, sufrageria sau chiar toaleta devin surse de informații "pretioase".

Astfel că totul este siluit! Nimeni nu participa de bună voie la nimic; toată lumea are dosar şi suspicioneaza pe toată lumea. Vecinul de bloc, o ruda apropiată, colegul de serviciu sau chiar prietenul cel mai bun te puteau turna sau puteau fi oamenii Securităţii, ai STASI sau ai altei poliţii politice.


Herta Muller, despre politia politica

De aceea, literatura Hertei Muller descrie falsitatea, promiscuitatea, duplicitatea şi decandenţa unei societăţi peste care s-au întins reţelele poliţiei politice.

Un "cerc drăcesc", cum ar zice laureata Nobel pentru literatură.


La multi ani, Herta Muller !

PESCO - Către o armată comună europeană?

Summit-ul de vară 2017 al Consiliului UE a avansat unul dintre cele mai curajoase proiecte: creșterea gradului de integrare a apărării statelor membre. Tratatul de la Lisabona din 2009 permite ceea ce se numește ”opt-in”, adică posibilitatea ca un număr de țări membre UE să inițieze cooperare aprofundată într-un domeniu fară a fi nevoie de acordul tuturor. Ulterior, alte state membre se pot alătura.

Întâlnirea informală de la Roma din 25 martie anul curent, cu ocazia aniversării a 60 de ani de existență a CEE/UE, a reomologat prevederea din Tratatul de la Lisabona, numită acum ”cooperare flexibilă” și despre care am mai scris aici. 

Acum, Consiliul de vară al UE a făcut un pas important în direcția apărării comune, domeniul mai puțin dezvoltat al Uniunii.


”Enhanced defense cooperation” a fost inițiată de Germania, Franța, Italia, și Spania iar faptul că la Consiliu discuția a durat cinci minute înseamnă că detaliile erau deja agreate. Doamna Merkel a menționat că ”acesta este un exemplu de domeniu în care ne-am mișcat foarte repede în ultimele luni și am obținut un progres semnificativ”.

Donald Tusk îl consideră un ”pas istoric”. În termen de trei luni statele membre ar trebui să agreeze o listă de criterii și angajamente, la care se adaugă capacități defensive (trupe, instalații, comandamentre). Din 2020 cca 1,2 mld Euro vor fi destinați anual apării comune în bugetul UE.

În termeni politici, cooperarea avansată în domeniul apărării a fost un proiect britanic până recent. UK dorea să angajeze Franța în domeniul militar similar cumva modului în care se derula cooperarea franco-germană în domeniul pieței comune. Acum, UE merge mai departe în absența UK. Totuși, Marea Britanie este un important membru NATO și ”EU enhance cooperation” este o oportunitate de a menține un înalt nivel de cooperare cu Londra.

Teoretic, integrarea europeană în domeniul apărării nu separă țările membre de Alianța Nord Atlantică. PESCO (‘permanent structured cooperation’ – PESCO) nu este o competiția la NATO. Practic, rămâne de văzut cum se va realiza acest lucru

Țările membre UE din Europa Centrală și de Est se află în poziții diferite. Grupul Vișegrad a inițiat, la rândul său, un fel de ”cooperare avansată” în domeniul apărării. Polonia și, mai ales Ungaria sunt reținute, dacă nu chiar critice, la orice inițiativă vest europeană care nu ține cont de interesele est europene. Președintele Macron le-a sugerat însă să adopte o atitudine pozitivă.

România va trebui să își definească în următoarele trei luni o poziție clară față de inițiativa europeană ținând cont că președintele Iohannis dorește să fructifice rezultatele recentului turneu trans-atlantic și, în același timp, să consolideze poziția României în cadrul inițiativelor europene.

Cred că avem multe dintre atuurile unei bune integrări la nivel european în domeniul apărării. Reușita depinde însă de capacitatea de a translata proiectul UE în compexul de securitate al Mării Negre, adică de sursele de instabilitate regională din Orientul Mijlociu (Siria) și fostul spațiu sovietic (Ucraina). Rusia este definita la Bruxelles ca risc major de securitate.
Pentru moment, NATO / SUA sunt angajate in sustinerea "pe teren" a securitatii in Europa de Est, de la Baltica la Marea Neagra.

Cooperarea flexibilă și viitorul UE

Potențialul cooperării flexibile în UE după ECFR Berlin 

Înaintea celei de-a 60-a aniversări de la Roma, Uniunea Europeană caută un compromis între diversitatea de opinii a celor 28/27 de state membre. Pentru a crește dificultatea identificării unei soluții, Comisia a publicat 5 scenarii pentru viitorul UE. La puțin timp după s-a adăugat sommet-ul franco-germano-italo-spaniol unde s-a anunțat că principalele state membre au deja un proiect în comun și se așteaptă ca restul membrilor UE să-l accepte la Roma.

Între timp crește presiunea internațională. SUA nu mai sunt atât de favorabile unui proiect european iar Donald Trump nu a ascuns deloc acest lucru. În media europeană, informațiile despre acțiunile destabilizatoare ale Rusiei sunt din ce în ce mai frecvente. China manifestă și ea o oarecare nervozitate pe fondul incertitudinilor UE.

Toată această dispută de grup a relevat și opțiunile individuale ale statelor membre. După plecarea Marii Britanii, Polonia a devenit membrul antisistem al UE. Ungaria este in trena. Așa cum în anii din urmă Londra critica Bruxelles pentru birocrație, centralism și lipsa legitimității democratice, Varșovia solicită acum mai multe responsabilități transferate (înapoi) către autoritățile naționale. În plus, dacă multe dintre statele membre văd viitorul în UE prin trecerea cât mai rapidă la Euro, Polonia tocmai a anunțat că, deși venitul său mediu este la 69 % din media EU, Varșovia nu va adopta moneda comună prea curând.

De aceea, pe 25 martie 2017 la Roma statele membre vor trebui să vină cu soluții care să permită acomodarea tuturor intereselor în condițiile în care Uniunea își păstrează principiile constitutive. Cu alte cuvinte, trebuie să facem o Uniune care să mulțumească fiecare interes individual din cele 27 și în același timp să rămână o uniune a tuturor.

Întâlnirea Crețu - Firea / DC News

Este UE în căutarea unei minuni? Această minune s-ar numi ”cooperare flexibilă”, în sensul în care statele UE decid asupra unui pachet comun sau fondator însă sunt libere să inițieze cooperare bi- și multi-laterală între statele membre pentru avansul în diferite domenii sau ”dosare” - integrare economică, managementul imigrației, control la frontiere, uniune monetară etc. Evident, se poate vorbi de o Europă cu mai multe viteze, de cercuri concentrice ș.a.m.d. Se pare însă că este inevitabil ca unii membri să decidă să meargă mai repede decât ceilalți.

România are câteva cărți cu care se poate angaja în negociere. Obiectivele pe termen mediu și lung țin de politica de coeziune (fondurile structurale), politica agricolă (subvențiile), libera circulație (2,5 milioane de români în UE27), politica de securitate comună (industria de apărare), Schengen (reducerea tarifelor la exporturile românești) și Euro (trecerea la moneda unică). Practic, România e poate implica în ”negocieri flexibile” în fiecare dintre aceste domenii. Face parte din așa-zisul grup ”swing states”, adică se poate mula pe inițiativele celorlalți.

Comisarul european Corina Crețu a punctat destul de convingator în aceste zile importanța UE pentru România.

Chestiunea este că, indiferent de procesul de negociere, flexibil sau nu, România trebuie să-și joace cartea cât mai bine. Aici însă se prea poate sa mai avem de lucru și bine ar fi să începem cumva.

Schengen, un model pentru viitorul UE?

Planul Junker a stârnit reacții dintre cele mai diverse. Sunt mulți susținători, dar și critici. Josef Janning, de la European Council on Foreign Relations Berlin, crede că nici unul dintre cele cinci scenarii ale Președintelui Comisiei nu este nou și mai ales nu aduce nimic nou. Dimpotrivă, complică și mai mult lucrurile și în cele din urmă generează panică în rândul cetățenilor și al statelor membre.

Trebuie subliniat mai întâi că Uniunea Europeană nu se va distruge. Dimpotrivă. Cei 60 de ani de existență arată că este o construcție solidă care a reușit să răspundă cu succes oricăror ”cutremure”. Secretul longevității stă în adaptare.

Janning sugerează că scenariile sunt instructive, însă propune să se renunțe la ele și, pe 25 martie la Roma, statele membre să adopte o filosofie de transformare a UE mult mai simplă, dar extrem de eficientă și care a fost probată și din punct de vedere practic.

Exemplul Schengen poate fi invocat ca model de adaptare a UE la presiunile curente. Janning crede ca, în interiorul UE, unele state pot decide să adâncească integrarea lor fără a marginaliza pe celelalte ci, dimpotrivă, a le oferi o motivație pentru a le ajunge din urmă, beneficiind, desigur, de instrumente potrivite precum politicile de coeziune. Astfel de proiecte angajează toate statele membre și le indică traseul pentru o integrare mai bună. 

Germania, Franța, Olanda ar putea astfel decide, în interiorul UE, să crească gradul lor de integrare, fără ca acest lucru să însemne izolare față de ceilalți membri.

Chestiunea este dacă ”cei din frunte” nu vor instala obstacole politice în calea "celor ce vin din urmă", așa cum pare a fi cazul cu extinderea Schengen pentru Bulgaria și România.

Mai jos, comentariul complet al cunoscutului analist german.

What future for Europe does Jean Claude Juncker want?

On 1 March 2017, President of the European Commission Jean-Claude Juncker delivered a White Paper on the future of Europe, which is meant to be discussed by governments and to encourage reflection on the role of the European Union. Later this month the Treaty of Rome’s will turn 60, but timing and context already indicate that the Commission does not believe any decisions on next steps will be taken until that anniversary is long past. More likely, they will wait for the dust to settle after national elections in the Netherlands, France, and Germany, and discuss the proposals towards the end of 2017.

The paper reads like a run-of-the-mill think-tank report from ten years ago, featuring a hefty dose of disillusionment with EU reform and failed referendums. In fact, the White Paper falls short of laying out any specific plan or recommendations for what to do next. Instead, it provides scenarios that seem to scare the reader about what could happen to the EU over the coming years, while failing to state what might actually trigger the alternative futures it sketches.

To be fair to the Commission, each scenario does point out areas of constructive action for the future, including for the first scenario, in which the EU simply continues to muddle through, achieving some of its goals, underperforming on others, and failing to anywhere close to achieving others due to lack of ambition or will. The extremes are covered by two other scenarios. In the first, the EU winds back down into a single market, rolling-back some of its follow-on policies, such as employment and

social policy, and stops pushing ahead on internal and external security, or better governance of the euro zone. The other extreme scenario describes a major leap forward, with more Europe for all the 27 member states in 2025, which is the ideal scenario from an integrationist point of view. When presenting the paper, President Juncker made clear that he was firmly opposed to the idea of the EU regressing into a Union bound together by the single market alone. He could also have added that he didn’t think it could ever become a reality.

The more challenging scenarios appear to be those between the extremes. The Commission has developed two middling alternatives. The first, “doing less more efficiently”, envisages an EU that engages in much deeper integration on areas such as border management, foreign policy and defence, where it can add most value, while reducing its ambitions in other areas where it is perceived to add less value, such as securing the core functions of the single market and the common currency. These issues would be left to individual member states. Its second middle-ground scenario is that member states that want more Europe go ahead and seize it. This scheme suggests the emergence of more flexible coalitions, featuring a new group on internal security and justice, and one on defence. According to the White Paper, these integrated groupings would also establish separate common budgets.

The paper is remarkable in the sense that it does not follow the usual binary logic of progress versus decay. It actually assumes that the future could be a continuation of the present, but it also predicts scenarios in which the level of European integration achieved to date is unraveled, leaving a bare market place or a constellation of flexible coalitions. More than anything, the White Paper encourages governments, thinkers, and ordinary citizens, to prepare for change. The best case scenario describes what we already expect from EU institutions, so the real message lies in the other options.

Many governments in the south and east of Europe will be uncomfortable with the alternatives presented by Juncker, preferring to stick to the status quo. They might be happy to repatriate some powers, but generally want the EU to step-up its delivery of financial support, political stability, and economic growth. But they also want to be able to use Brussels as a scapegoat for bad news and for the EU to desist from interfering in their domestic affairs. The prospect of regression or the emergence of an inner circle of member states may scare them enough to stop obstructing political processes in the EU, and may actually encourage sector-specific deepening of integration. This might just be what the Commission had in mind when drafting the White Paper.

Governments in the economic and demographic centre will also be wary of the alternatives presented by the Commission, preferring a better functioning status quo over any overhaul of the system. This would require less commitment and avoid the political risk implicit in change. In the political centre of the EU, thinking about a multi-speed Europe or one driven by flexible coalitions has been fast-tracked amid the current crises. But Juncker’s scenarios appear to restrict any ambitions towards those ends. The European Commission plays the decisive role in terms of evaluating and approving new and avant-garde projects, but those projects have to have unanimous support from member states. Therefore, any flexibility, as defined by the treaties, has to pass through the regular processes of the EU. These conditions may prevent actual flexibility. After all, flexible initiatives, such as enhanced cooperation, have seen little use since first being introduced by the Treaty of Amsterdam 20 years ago, what’s to say they would be more successful now.

If and when initiatives for sectoral deepening of integration in the EU are launched, they will most likely be modeled on the original Schengen Agreement of 1985, which was concluded by the five founding members − France, Germany, and the three Benelux countries − as a treaty that was separate from European treaties but aimed to realise a goal stipulated by them. The European Commission will have borne this example in mind when drafting the White Paper.

Juncker’s political sense may tell him that the Schengen example is the more inspiring and workable option, but can he afford to recommend it at the expense of undermining European unity? Probably not, and he will seek to block that particular road towards deeper but more selective integration, even if he thinks it is the way forward.

Dr Josef Janning, ECFR Berlin

100.000 de vizitatori

Prezentul blog a înregistrat astăzi 100.000 de intrări sau ”hits”. Numărul lecturilor propriu-zise este probabil mai mic. Statisticile arată că, alături de cititorii din România, se adaugă mulți alții din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii.
Blogul este un instrument pentru diseminarea opiniei și comentariului. Este o oportunitate de a discuta, de a testa și experimenta de o manieră informală validitatea ideilor și reacțiilor pe subiecte dintre cele mai diverse. O postare clarifică o chestiune, oferă o perspectivă, propune o alternativă, sugerează o acțiune.

Contribuția unui blog este însă omologată doar de cei care îl accesează. Unele opinii pot fi corecte, altele irelevante. Pentru cei care scriu și pentru cei care citesc importantă este participarea, dorința de a contribui la facerea unei lumi mai bune, mai sigură și mai dreaptă. De aceea,

Tuturor celor ce citesc aceste pagini, un sincer mulțumesc!

100 de ani de la nașterea lui Dinu Lipatti

Între românii stabiliți în străinătate 
Dinu Lipatti, muzicianul care dădea impresia că se jenează cu propriul geniu / 
Monica Andronescu Ziarul Metropolis, 29 ianuarie 2017

Se împlinesc în acest an 100 de ani de la naşterea lui Dinu Lipatti, pianistul despre care s-a spus că avea „degete de aur în mănuşi de catifea”. A murit la 33 de ani, ascultând Bach, după 7 ani de suferinţă cumplită.

S-a născut în primăvara anului 1917, la Bucureşti, într-o familie în care muzica era o valoare. Tatăl lui, Theodor, era un violonist amator talentat care studiase cu Pablo de Sarasate, iar mama, Anna Lipatti, era o excelentă pianistă. Încă din copilărie muzica a ocupat un loc important în viaţa lui, cu atât mai mult cu cât naş de botez i-a fost nimeni altul decât George Enescu. După o ascensiune extraordinară încă din primii ani de când a început să studieze muzica, Lipatti a plecat din ţară.

La 16 ani, a câştigat locul II la Concursul Internaţional de Pian de la Viena, fapt care l-a scandalizat pe Alfred Cortot, care a părăsit juriul în semn de protest, convins fiind că Lipatti merita premiul întâi, doar că era… prea tânăr ca să-l primească. Însă Cortot l-a invitat apoi la Paris şi cariera lui internaţională a început. Din păcate, pentru un timp mult prea scurt, căci moartea bătea la uşă. Destul de repede, în 1936 îşi începea cariera de pianist concertist în Germania şi Italia, iar la începutul celui de-al Doilea Război Mondial s-a întors la Bucureşti unde l-a acompaniat pe naşul lui, George Enescu. Viaţa părea frumoasă la acel moment, o cunoaşte pe Madeleine Cantacuzino, care apoi îi devine soţie, şi hotărăsc să se stabilească în Elveţia, unde tânărul Lipatti s-a angajat profesor de pian la Conservatorul din Geneva. Numai că, odată stabilit în Elveţia, prin 1943, au început să apară primele semne ale bolii, o boală misterioasă la acel moment.

S-au încercat tratamente de toate felurile, unele ezoterice, altele cu raze, injecţii care i-au umflat atât de tare braţul, încât nu mai putea îmbrăca niciun costum. Dar nimic din toate astea nu i-a stat în cale. Lipatti, cu zâmbetul pe buze, a continuat să cânte. Efectele secundare ale diverselor tratamente însă îl afectau teribil. După mai multe încercări, medicii i-au pus diagnosticul: o formă de leucemie, maladia Hodgkin, mai exact. Madeleine, soţia lui, a fost informată atunci că Dinu mai avea de trăit doar câteva luni… Şi totuşi, Dinu Lipatti avea să mai trăiască de la acel moment aproape 7 ani. 7 ani de suferinţă şi şapte ani de muzică.

Era a doua zi a lunii decembrie, anul 1950. În patul lui, din care nu se mai putea ridica de ceva vreme, Dinu Lipatti asculta Bach. Avea 33 de ani, vârsta hristică… Moartea a venit pe nesimţite, în timp ce asculta muzică. În acea zi de 2 decembrie, Lipatti avea să moară în urma unui abces survenit la singurul lui plămân funcţional. După ani întregi de tratamente grele şi chinuitoare, Lipatti se stinge din viaţă ascultând – întâmplător sau nu – muzica lui Bach… Şi ţinând în mână o partitură de Beethoven. Ultimele lui cuvinte se pare că au au fost: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”.

Comemorarea a 60 de ani de la trecerea în eternitate, Geneva 2010

Mormantul lui Dinu Lipatti (iarna 2010)
Chene Bourg, Geneva

În toată această perioadă în care boala s-a agravat, el nu s-a oprit, a concertat în toată Europa. Pe scenă apărea alături de mari nume precum Herbert von Karajan, iar acasă suferea săptămânal transfuzii de sânge. Cu un an înainte să moară, în 1949, nu s-a mai putut ocupa de catedră şi a trebuit să renunţe. Aflase între timp de apariţia unui medicament extrem de scump, cortizonul, care i-ar fi putut prelungi viaţa. Yehudi Menuhin, Igor Strawinski şi Charles Munch sunt printre prietenii care l-au ajutat cu bani, ca să-şi poată procura medicamentul, care venea din America. Dar, în acea zi de decembrie, printre sunete de Bach, abcesul apărut pe plămânul lui şi neobservat de medic i-a curmat viaţa. Era cam pe la ora 3.00, într-o după-amiază de iarnă. Se gândea poate, ascultând muzică lui Bach, la ultimul lui concert, rămas celebru în toată lumea, concertul de la Besançon, din luna septembrie, considerat cântecul lui de lebădă. Atunci cântase Bach: „Iisus este bucuria mea”… Acest cântec a încheiat cariera lui pe scenă. Era îngrozitor de slăbit fizic la momentul concertului de la
Besançon, iar în partea a doua a fost nevoit să se oprească. Trebuia să interpreteze cele 14 valsuri ale lui Chopin, dar s-a oprit după cel de-al 13-lea. Simţind că nu mai poate rezista pe scenă, s-a retras şi a reapărut după o pauză foarte lungă, s-a aşezat la pian şi a cântat „Iisus este bucuria mea”. „Ultimul lui concert, cu Schumannul dirijat de Ansermet, a bulversat o lume întreagă”, îşi aminteşte Gabrielle Dubois Ferriere. „L-am ascultat la Besançon, unde am trăit un miracol. Boala îl făcuse angelic şi îi dădea o dimensiune parcă ireală muzicii pe care o interpreta.” Despre el, a rămas o frumoasă imagine a celor care l-au cunoscut: „dădea impresia că se jenează cu propriul lui geniu”.

În interpretare, credea Dinu Lipatti, se întâlnesc mintea limpede care a lucrat partea tehnică şi spiritualitatea artistului, care descoperă calea spre expresie. Pentru muzicianul născut dintr-o familie de muzicieni, interpretarea era o căutare a adevărului. În notele unui curs de interpretare pe care îl pregătea pentru studenti, dar pe care n-a mai apucat să-l ţină, pianistul scria: „Niciodată să nu vă apropiaţi de o partitură privind-o cu ochii compozitorului răposat sau cu ochii trecutului, pentru că s-ar putea să primiţi doar craniul lui Yorick în schimb.”

România, bilanţ la 10 ani de la intrarea în UE

La 10 ani de la intrarea în UE, România înregistrează creşteri evidente la câţiva indicatori economici şi sociali fundamentali. În ce priveşte satisfacţia relativă la apartenenţa la Uniunea Europeană,62% dintre români cred că România a avut de câștigat în urma integrării iar 29% cred că a avut de pierdut. Regiunile rurale sunt probabil dezavantajate în timp ce marile aglomerări urbane sunt principalele beneficiare ale integrarii europene. Sociologul Dan Jurcan explică pe larg aceste evoluţii în postarea de mai jos.

Lumini și umbre pe cărări europene / luni, 9 ianuarie 2017

Cercetările sociologice derulate în preajma aderării României la Uniunea Europeană au scos în evidență o percepție extrem de favorabilă a românilor despre Uniunea Europeană. În urmă cu 10 ani, încrederea în instituțiile europene depășea 70%, fiind la nivelul cel mai ridicat din ţările membre. Euroscepticismul a fost la început aproape nesemnificativ (sub 10%), în comparaţie cu situaţia din alte state europene, unde era situat la 20-30%[1]. În contrast, încrederea în guvern, în parlament sau în clasa politică din România era situată constant sub 30%.

 În 2007, Uniunea Europeană reprezenta pentru români

o viață mai bună (45%), libertatea de a circula, 

de a munci şi de a studia în UE (40%), 

pace (36%) şi prosperitate (27%)[2].

Românii și-au investit speranța în Europa și și-au proiectat așteptările într-un orizont de salvare aproape mitic. Integrarea în UE era văzută ca o soluție pentru toate problemele românilor. Sărăcia, corupția, lipsa locurilor de muncă, problemele din educație și sănătate - toate urmau să dispară odată cu aderarea la UE. Integrarea europeană era singura și probabil ultima şansă istorică a României a se distanţa de trecutul recent şi de a intra irevocabil pe o traiectorie a modernizării şi a unei vieţi mai bune pentru cetăţenii ei.

Neîncrederea în clasa politică din România urma să fie compensată de încrederea în instituțiile europene, în forța lor de schimbare și modernizare. Românii au văzut că, sub presiunea celor de la Bruxelles, România se schimbă. Politicienii noștri au fost forțați să devină mai transparenți în gestionarea banului public și poate chiar mai puțin corupți. Măsurile de declarare a averilor, de prevenire și combatere a conflictelor de interese și a incompatibilităților au fost binevenite și i-au pus pe mulți dintre politicieni în gardă. În plus, instituții precum Agenția Națională de Integritate și Direcția Națională Anticorupție au devenit din ce în ce mai curajoase în lupta lor cu politicienii corupți. 

E drept că după aderare, odată ce s-au văzut cu sacii în căruță, unii politicienii români au abdicat de la rigorile de club ale UE și au reîncercat să revină la vechile obiceiuri. Noroc că, prin mecanismul de cooperare și verificare, ochiul rece al celor de Bruxelles a fost mereu vigilent la orice abatere. În acest fel, justiția a căpătat mai multă încredere și a devenit mai independentă. Cine și-ar fi imaginat în 2004, de pildă, că un premier, zeci de miniștrii, parlamentari sau oligarhi vor ajunge în spatele gratiilor? România rămâne și acum în topul corupției în Europa, dar actorii corupției sunt mai vulnerabili față de cum erau în urmă cu 10 ani. Și economia României s-a schimbat în bine după aderare. 

În 10 ani, salariul mediu net de a crescut de la 312 euro la 459 euro.

PIB-ul României a crescut cu 75%, de la 98 miliarde euro la 172 de miliarde de euro. 

Investițiile s-au dublat, iar România a reușit să atragă fonduri europene

în valoare de aproape 40 miliarde de euro. 

Alte 50 de miliarde de euro au fost injectați în economia românească de către cele 3 milioane de români care muncesc în străinătate. Suntem încă sub media europeană la venitul mediu pe cap de locuitor, dar dacă ne comparăm cu statele din afara UE, stăm mult mai bine.
Dincolo de cifre, avantajele integrării se resimt și la nivel de percepție[3]. Pentru 75% dintre români libertatea de circulație, accesul la fonduri europene, libertatea de a munci și de a învăța în Uniunea Europeană reprezintă avantaje nete ale aderării. 56% dintre români au fost într-o altă țară a UE, 62% au pe cineva care muncește în Uniunea Europeană, 17% au pe cineva care studiază în UE, iar 8% au beneficiat de finanțare europeană.

Și totuși, la 10 ani de la integrare, 47% dintre români declară că trăiesc mai prost.

Perdanții integrării sunt în general cei vârstnici,

fără studii superioare, din mediul rural și preponderent din Moldova. 

Există însă și câștigători ai integrării europene. Ei sunt, în general, cei cu studii superioare, din mediul urban, până în 35 ani, din București și Transilvania.
Per ansamblu, 62% dintre români cred că România a avut de câștigat în urma integrării, dar 29% cred că a avut de pierdut. Românii au început să demitizeze propria imagine despre Uniunea Europeană şi să vadă şi dezavantajele integrării: pierderea identităţii naţionale (65%), ameninţarea migraţiei (62%), transformarea în piaţă de desfacere pentru produsele UE (61%), pierderea independenţei şi guvernarea ţării de către birocraţii de la Bruxelles (54%). Multe sectoare din România suferă la capitolul competitivitate și fac cu greu față concurenței la nivel european. Piața românească a fost invadată de produse europene, iar mulți dintre producătorii români, în special din agricultură, au început să vadă în libera circulație a bunurilor și serviciilor mai degrabă o amenințare, în loc de oportunitate.

Nu putem însă să dăm vina pe Europa pentru ceea ce nu merge în România. 49% dintre români consideră că aderarea s-a negociat prost, iar 44% cred că s-a negociat bine. Responsabilitatea privind beneficiile ratate ale integrării este atribuită în cea mai mare parte politicienilor români (95%), numai 55% considerându-i responsabili pe decidenții din instituțiile europene și 39% pe politicienii din alte state ale UE. De asemenea, lipsa de încredere în politicienii români se vede și în felul în care este reprezentată România la Bruxelles, 65% fiind nemulțumiți din acest punct de vedere.

Nici identitatea europeană a românilor nu s-a dezvoltat foarte puternic. Dacă identitatea națională este definitorie pentru 90% dintre români, numai jumătate dintre români se simt cu adevărat europeni. Românii, la fel ca și alți europeni, sunt mai puțin informați (57%) și mai puțin interesați (54%) de ce se întâmplă cu politicile europene. Cu toate acestea, temele majore ale Uniunii Europene (criza imigranților, ieșirea Marii Britanii din UE, criza economică din Grecia sau relația UE cu Turcia) sunt cunoscute de aproape 90% din respondenți pentru că au fost preluate de politicienii locali şi de media pe agenda internă.
Dar neîncrederea în funcționalitatea instituțiilor europene a apărut și la români. Majoritatea românilor apreciază că interesele lor le sunt reprezentate în mică măsură de către Comisia Europeană (62%) sau Parlamentul European (72%), aproape la același nivel cu dezamăgirea față de parlamentarii români (76%). Pe acest fond, încrederea în instituțiile europene (comisie, parlament si consiliu) a coborât de la 70% din perioada de preaderare la 30% , semn că investiţia de speranţă este ajustată de realitate, uneroi cu o doză destul de mare de dezamăgire. Dezamăgirea a venit poate şi dintr-un tratament diferenţiat aplicat de decidenţii europeni.

Românii au văzut că exigențele nu sunt aceleași pentru toți europenii și 

s-au întrebat dacă nu cumva există cetățeni de rangul 2 în Uniunea Europeană. 

Cum altfel ar putea fi interpretat faptul că în condițiile în care toate condiționalitățile tehnice au fost îndeplinite, suntem ținuți în afara spațiului Schengen de ani buni?

Oricum, Uniunea Europeană nu mai pare să fie ceea ce a fost odată. Spațiul Schengen - ca simbol al liberei circulații – începe să devină o problemă atât timp cât migrația nu poate fi stăvilită la porțile Europei. Ungaria a ridicat garduri de sârmă ghimpată, iar cele mai multe țări au reintrodus controlul la frontieră? Trasnparentizarea graniţelor pare să fie acum o iluzie. Cu toate acestea, 48% dintre români mai cred că România va fi primită în spațiul Schengen în 2017. Și aderarea la euro stă sub zodia optimismului, 60% dintre români fiind convinși că Romania este pregătită să adere la zona euro şi asta în condițiile în care criza din Grecia și problemele din Italia și Spania au făcut ca încrederea în moneda europeană să se clatine serios.
Europa anului 2017 este fracturată. Cetăţenii din România, alături de cei din Lituania, Bulgaria, Spania, Italia și Croația, consideră că lucrurile merg mai bine în UE decât în țara lor şi văd în Uniunea Europeană o oportunitate de optimizare a politicului şi a economiei locale. Alţii, pe fondul gestionării deficitare a crizei imigranților sau a problemelor din zona Euro, consideră că lucrurile merg mai prost la nivel european decât în țara lor (Luxemburg, Țările de Jos, Suedia, Irlanda, Finlanda, Regatul Unit, Austria, Ungaria, Germania, Malta, Estonia, Portugalia, Cipru și Danemarca)[4]. În aces caz, se dezvoltă fie tendinţe centrifuge, de ieşire din UE sau de fracturare, cum ar fi ideea unei Europe cu 2 viteze. Europenii încep să vadă mai degrabă ce îi separă, nu cea ce îi uneşte în situaţii de criză. Diferenţele de poziţie între ţările din vestul şi cel din estul Europei în problema redistribuirii refugiaţilor sunt elocvente în acest sens. De fapt, disensiunile sau incorenţele decizionale privind migraţia, poziţia faţă de Rusia, politica de apărare şi de securitate, politica energetică şi chiar cele privind viitorul Europei fac ca Uniunea Europeană să fie percepută mai degrabă ca o construcţie firavă în faţa valurilor istoriei.

Procesul de identificare cu Uniunea Europeană depinde în mod major

de beneficiile percepute ale relației cu Uniunea Europeană. 

Brexitul a avut succes în referendumul din Marea Britanie pentru că politicenii naţionalişti au ştiut să arate mai bine cu degetul către Bruxelles atunci când oamenii erau în căutarea unui vinovat pentru toate neîmplinirile lor. Cert e că Uniunea Europeană s-a îndepărtat de oameni şi multe decizii par să fie luate către birocraţi fără consultarea cetăţenilor. Acelaşi eurobarometru[5] punctează faptul că 60% dintre cetățenii UE cred că vocea lor nu contează în politicile adoptate la nivel european, iar 54% cred că Uniunea Europeană se îndreaptă în direcția greșită. În plus, actualul leadership al Uniunii Europene nu are forţa de reprezentare simbolică pentru cetăţeni, în percepţia publică liderii de facto ai Europei în chestiunile fundamentale din ultimii ani fiind cancelarul german şi preşedintele Franţei.

Când vine vorba de viitorul Europei, studiul IRES din decembrie 2016 ne arată că românii sunt împărțiți, jumătate îl văd ca fiind unul optimist, în timp ce 45% îl văd mai degrabă pesimist. Principalele provocări pentru viitorul Uniunii Europene stau în terorism (27%), imigrație (18%), ieșirea altor state din UE (14%), relația cu Rusia (12%), prăbușirea zonei euro (8%) și naționalismul (4%). Românii înţeleg că Europa în care am intrat în 2007 nu mai e Europa de azi. Cu toate acestea, 80% dintre ei cred că e mai bine ca România să rămână în UE. Schimbul pare să fie perceput încă favorabil pentru România. Poate că se întâmplă lucrul acesta și pentru că politicienii români nu au exerciţiul gândirii strategice. Nimeni nu este dispus să ia în calcul acum scenariul cel mai pesimist, în care Uniunea Europeană se dizolvă, devine irelevantă şi încetează să existe. Poate e mai uşor să laşi istoria să curgă pur și simplu şi să trăieşti în zona imediatului ca prioritate. Dar vine o zi în care e posibil să te întrebi ce ai fi putut face pentru a evita dezastrul. Pe de altă parte, chiar dacă decidenţii români ar avea un plan B, orice opțiune ce se distanțează de libertate, toleranţă şi democraţie, pe termen lung, nu ar putea fi decât una perdantă pentru cetăţeni.

Pentru că, în fond, provocarea acestui sfârşit de ciclu istoric post comunist este de a alege între un liberalism în plină criză, demonetizat de corupţia politicului şi incapacitatea economicului de a genera prosperitate și un iliberalism demagogic, ce netezește calea revenirii la naționalism, xenofobie și autocratism. Un drum plin de riscuri, pentru că de aici până la o Europă în haos nu mai e decât un pas!

Publicat ianuarie 2017

[1] Eurobarometru, aprilie 2007
[2] idem
[3] Studiul IRES privind 10 ani de la aderarea în UE, decembrie 2016.
[4] http://www.europarl.europa.eu/pdf/eurobarometre/2016/parlemetre/eb86_1_parlemeter_synthesis_ro.pdf
[5] idem

Publicat de Dan Jurcan la 20:44