Criză şi dezvoltare la M Mann

Marginalii la Michael Mann, The Sorces of Social Power, vol. 4, 2013: cele trei procese - declinul Americii, transformarea comunismului (China), trecerea de la keynisianism la neoliberalism / cele trei crize - nucleară, economică, ecologică. Vor reuşi să parcurgă aceste procese şi să depăşească aceste trei crize ţările ce dispun de configuraţia optimă a "infrastructural power".

Care sunt sursele puterii într-o societate? Respectiv, cum anume guvernele, populaţia, economia, cultura, religia, geografia şi contextul internaţional creează acea unică combinaţie prin care unele ţări sunt competitive, dezvoltate, prospere iar altele sărace, necompetitive, violente, înapoiate? Este probabil întrebarea fundamentală a ştiinţelor sociale, la care s-au opintit să răspundă sociologi, economişti, atropologi, istorici ş.a.m.d.

Practic, cum explicăm evoluţia Americii, a Japoniei sau a Germaniei în epoca modernă? Toate au fost colonii sau periferii ale metropolei engleze, franceze sau olandeze. Cum explicăm înapoierea Chinei sau a Lumii Musulmane (Iranului), după 1945?

În cazul Statelor Unite, S.P. Huntington spune că, la 1775, dominaţia economică engleză ar fi ţinut America în situaţia de periferie încă 100 de ani, aşa cum a ţinut India până la 1947. Ruptura a fost generată de etosul protestant al coloniştilor albi din zona nord-vestică (Boston), iar primul gest de independenţă a avut o conotaţie economică. Spre deosebire de Revoluţia Franceză (care a fost o revoluţie ideologică, adică a ideilor, după E Burke), Revoluţia Americană a fost o revoluţie economică (a reconfigurat societatea în conformitate cu trendul industrial al Nord-Vestului). Astfel că, de la 1800 încoace, SUA sunt într-o cursa economica şi comerciala ce a atins, în prezent, dimensiuni globale.

A fi neoprotestant înseamnă a fi american, adică capitalist, optimist, întreprinzător, pragmatic şi, mai recent, globalist şi intervenţionist.

Despre Germania - cum putem explica explozia sa industrială după 1842? Fr Liszt, întors din America, ne oferă tot o explicaţie economică: uniunea vamală a principatelor germane şi politica protecţionistă au permis crearea unei industrii naţionale. Dacă nu se realiza acest lucru, Principatele Germane ar fi rămas în continuare în periferia anglo-franceză, acolo unde le aşezase genialul Cardinal de Richelieu prin sistemul de pace de la Westphalia la 1648. Etosul protestant a fost, din nou, substratul cultural-religios pe care s-a clădit capitalismul german modern (după M Weber).

A fi protestant înseamnă a fi german, adică chibzuit, întreprinzător, organizat, auster, oarecum dramatic şi pesimist şi, mai recent, neoglobalist.

Profesor Michael Mann, UCLA

În ce priveşte Japonia, P Drucker remarcă extraordinara mobilizare după 1945 pentru reconstrucţia ţării. O ţară cu o cultură dominată de confucianism şi conservatorism a realizat una dintre cele mai înalte performanţe capitaliste ale secolului al XX-lea. Drucker invocă, în cazul japonez, revoluţia managerială: codul conservator al samurailor, cu accentul său pe devotament faţă de firmă (clan) şi responsabilizarea exemplară a elitei (reprezentată de marile "familii" japoneze - Mitsubishi, Toyota, Fujitsu sau Komatsu) au generat o mobilizare socială fără precedent în istorie. Practic, marile corporaţii japoneze de astăzi sunt vechile familii nobiliare din secolul al XIX-lea.

A fi japonez înseamnă a fi confucianist, adică performanţă la detaliu, autoperfecţionare şi, mai presus de toate, disciplină şi devotament.

Aşadar, configuraţia unică a resurselor ideologice şi culturale, economice, militare şi politice este cea care asigură ieşirea din anonimat a naţiunilor/ţărilor. Mărimea populaţiei (ca în cazul Indiei), dimensiunea teritoriului (ca în cazul Chinei până recent), abundenţa resurselor naturale (Rusia) nu sunt suficiente în absenţa acestei "configuraţii".

Problema este, cu alte cuvinte, cum găsim sau generăm această "configuraţie", pentru a scoate ţările/populaţiile din anonimat, adică din sărăcie, periferie, subdezvoltare şi fenomenele asociate (corupţie, înapoiere, alienare, migraţie în masă)?

O încercare în acest sens găsim la sociologul anglo-american Michael Mann. Volumul 3  al monumentalei The Sources of Social Power, proiect iniţiat în 1986, cuprinde referinţele istorice de la începutul sec XIX până la 1945, i.e competiţia, întinsă pe durata a două secole, dintre capitalism, fascism şi comunism şi triumful capitalismului democratic. Volumul 4, recent publicat, surpinde competiţia dintre capitalism, statul naţional şi imperiul american, ultimul imperiu al istoriei.

Chestiunea principală a lui M Mann este tocmai aceasta - ce tip de configuraţie socială este necesară pentru a optimiza şi creşte capacitatea de mobilizare şi coordonare a populaţiei, materialelor şi teritoriului într-o anumită perioadă de timp?

Eşecul este datorat, în mod clar, absenţei acestei capacităţi sau coordonări, incapacităţii de a genera "configuraţia" socială potrivită între populaţie, economie, teritoriu şi cultură/religie.

Sociologii care au avertizat, în cazul Japoniei, că ideologia/cultura confucianistă conservatoare nu este compatibilă cu capitalismul şi democraţia s-au înşelat, spune Drucker. Cultura conservatoare a fost tocmai suportul ideologioc care a permis realizarea acelei combinaţii unice a populaţiei japoneze şi mobilizarea sa pentru marele proiect capitalist liberal şi modern.

Succesul este, la fel de clar, datorat acelei capacităţi intime, numită de M Mann, infrastructural power, respectiv reţelele intersectate a interacţiunilor sociale numite de sociologi societate civilă (familie, comunitate locală, biserică, întreprindere economică, asociaţie profesională etc). Cu alte cuvinte, societăţile par a fi depozitarii unui "cod genetic", care presupune convergenţa cultural-ideologică, economică, militară şi politică. Nu se pot importa modele de dezvoltare după cum nu se pot exporta modele politice.

Ca formă de organizare socială, democraţia politică este însă singura compatibilă cu afirmarea codurilor genetice sau a configuraţiilor sociale pro-dezvoltare. Fascismul şi comunismul au realizat o mobilizare fără precedent a economiei, teritoriului şi populaţiei, dar au epuizat acea infrastructură socială civilă fără de care societăţile nu se pot perpetua.

Powell Library UCLA 2002

Orice intervenţie de tip militar afectează sau chiar blochează resursele intime ale societăţii, adică zona de creaţie şi răspuns la provocările sociale. De aceea, inovaţiile sociale nu apar în saloanele puterii politice, în cazărmile militarilor sau în turnurile ideologice ale intelectualilor, ci în laboratoarele "intime" ale societăţii, la care puterea formală nu are acces.

Aşadar, dezvoltarea nu se poate importa sau exporta. Se pot însă importa politici economice (protecţionismul de sec XIX la germani), tehnologii industriale (tranzistorul şi electronica la japonezi în anii 1970) sau se poate obţine un sprijin exterior larg, cum ar fi politicile de dezvoltare ale UE astăzi.

Nu este însă de ajuns o politică de dezvoltare inspirată de UE dacă nu se declanşează acea capacitate intimă a societăţilor locale, numită de M Mann infrastructural capacity, ce ţine de cultura/religia masei şi etosul politic al elitei. Fără elite pozitive în istorie, societăţile sunt condamnate la înapoiere şi subdezvoltare. Elitele corupte sau negative sunt un simptom al subdezvoltarii.
(Michael Mann a fost superviser-ul meu în cadrul bursei postdoctorale Fulbright)

Habermas - UE cu statut de "democraţie supranaţională"

Preluare Deutsche Welle:

Habermas a conferenţiat (la Louvain, Belgia, n.n.) ... despre "Democraţie, solidaritate şi criza europeană". A fost prima sa cuvântare după o pauză de mai mulţi ani. În auditoriu s-a aflat şi preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, care prezidează reuniunile celor 27 de şefi de stat şi de guvern ai UE şi care încearcă de la vârf să pună capăt crizei din zona euro.

Habermas a criticat dur actuala politică de salvare promovată de UE. El consideră că UE a decăzut la nivelul unei tehnocraţii în slujba pieţelor financiare. Necesară ar fi însă în opinia sa o UE cu statut de "democraţie supranaţională", care să păstreze actualele state naţionale, dar să le preia suveranitatea. "Dacă se doreşte menţinerea uniunii monetare nu mai e suficientă, pe fundalul deosebirilor structurale, acordarea de credite către statele supraîndatorate, pentru ca acestea, prin ele însele, să devină din nou competitive. Asta nu e de ajuns!", a exclamat Habermas. "Este nevoie, în loc, de solidaritate şi de voinţă de cooperare, care izvorăsc dintr-o perspectivă politică comună", a adăugat el. Habermas a solicitat de asemenea o democratizare a UE şi instituirea unui organism democratic de control al Consiliului European, al cărui preşedinte este Van Rompuy.

În plus, tratatele UE trebuie revizuite, în opinia lui Habermas, de un convent. Iar cheia transformării UE se află la guvernul german. Deşi Germaniei îi revine, din raţiuni demografice şi economice, un rol conducător în Europa, ţara nu trebuie să cadă pradă ispitei de a alege o cale naţională unilaterală. "Nu este nevoie de o Europă germană, ci de o Germanie în Europa", a conchis vorbitorul. Iar pentru menţinerea zonei euro, uniunea monetară trebuie să se transforme într-o uniune politică veritabilă.

Herman Van Rompuy a menţionat la rândul său că a început să studieze filozofie în 1968. Pe atunci Habermas era deja un sociolog apreciat la Frankfurt pe Main. De aceea, Rompuy s-a declarat emoţionat să-l întâlnească pe omul care îşi face deja de decenii gânduri despre Europa şi despre procesul de unificare a continentului. Rompuy, în calitate de politician activ, s-a delimitat însă de Habermas. "Când am stat de vorbă

nu am fost întru totul de acord, domnule profesor. Avem, în calitate de politician şi intelectual, roluri diferite, cu răspundere diferită", a subliniat Van Rompuy. La care Habermas a răspuns că are înţelegere pentru ezitarea Consiliului European, în privinţa adoptării unor decizii cu bătaie lungă. "Nimeni nu acceptă de bunăvoie să i se ia puterea, dar realităţile economice vor impune transformările", a declarat Habermas.

După discurs, Habermas a răspuns întrebărilor puse de profesorii şi studenţii Universităţii Louvain. Referitor la politica de austeritate, impusă de Germania şi de alte ţări solvente din nord statelor supraîndatorate din sud, Habermas s-a pronunţat pentru moderaţie. "Eu aş opta pentru o politică economică mai echilibrată, care să cuprindă programe de investiţii pentru regiuni şi chiar ţări întregi. Aceste programe ar trebui să contrabalanseze tendinţa care se tot accentuează, aceea de amplificare a diferenţelor, în privinţa competitivităţii şi a altor valori fundamentale, dintre statele membre ale uniunii monetare", a spus Habermas, care a evidenţiat însă, zâmbind, că nu este politician activ.

La finalul întâlnirii, Habermas s-a uitat la ceas şi şi-a cerut scuze, spre veselia generală, că iarăşi a depăşit timpul programat. Iar lui Rompuy i-a recomandat: "Guvernele din Europa sunt, pur şi simplu, prea temătoare. Chestiunile europene trebuie să le fie prezentate oamenilor spre a fi decise prin vot. "În trei săptămâni are loc o nouă reuniune la vârf a UE şi, cine ştie, poate că preşedintele consiliului va introduce pe agendă roade culese la Louvain.